Nicio pace pentru rasişti
În ultimele luni s-au înmulţit atacurile pe fond rasial.
Insulte şi agresiuni împotriva străinilor încep să devină episoade comune în peisajul citadin. Într-o zi o simplă ameninţare, în ziua următoare un cap rupt şi apoi iarăşi rugul unui teren de Romi: aşa cum ar părea normal.
Propaganda grupurilor fasciste – socotită de mulţi la limită – devine o apucătură, transformându-se în propagare practică şi periculoasă. Tumoarea rasistă produce metastaze care riscă să devină incontrolabile.
De restul, după ce că trudesc să ajungă la sfârşitul lunii, după ce că nu se simt acasă de nicio parte, după ce că nu înţeleg bine ce poate să le rezerve viitorul, propaganda rasistă furnizează liniştirea la un preţ bun: vina pentru tot este întotdeauna a ultimilor sosiţi, «care fură femei».
În timp ce se încinge războiul între cei săraci, patronii se îngraşă. Pentru că paranoia rasistă şi de siguranţă pune la zid pe toţi acei străinii – clandestini sau în regulă – constrânşi să lucreze în condiţii de semi-sclavie pe şantiere, în fabrici, în case sau pe străzile din oraş. Agresiunile din aceste luni, unite în continue atacuri asupra spectrului clandestinităţii, titlurile isterice ale jurnalelor, politicile repressive ale administratorilor comunali, conving chiar mai mult nesupunerea la lucrul greu şi mai mult de atât, în tăcere.
În parte responsabilitatea acestei situaţii se împarte, sau profită: cei de dreapta şi de stânga, chestorii şi prefecţii, industriaşii, interlopii şi micii investitori – italieni şi străini.
Să oprim tumoarea rasistă în oraş e urgent şi necesar. Şi primul lucru de facut pentru a o opri e să punem dop gurilor tuturor acelor grupuri care au făcut din rasism propriul cal de bătaie, centrul propriei propagande. Dacă discursurile rasiste nu sunt decât vorbe în vânt, nici măcar sincerii antirasişti nu se pot limita la taclale
